îngerul şi soldatul

-Care este ultimul lucru

pe care mi-l amintesc?!,

zise soldatul.

Parcă soarele nu mai era aşa de orbitor

precum în copilărie

când îl tot ocheam cu o puşcă de lemn

pe care mi-o cioplise tata

într-una din zilele când era tată.

-Dar iarba,

mai ştii cum arăta?

întrebă îngerul.

-Când era verde, când era roşie,

a răspuns soldatul,

dar parcă bătea mai mult spre roşu.

Ciudat,

nu am mai văzut niciodată iarbă roşie.

-Şi...altceva? Ce-ţi mai aminteşti?,

a continuat îngerul

bătând din aripi.

-Eram copil

şi mâncam pâine făcută de mama,

îi sărutam mâna caldă...

Ochii soldatului se umeziră

şi întreaga-i fiinţă

prinse a se înfrigura.

MAMĂ!,

se trezi deodată spunând

singur fiind pe un câmp plin de flori de toate culorile.

Undeva în zare

porţile raiului se deschideau încet

scârţâiind din toţi ţâţânii.

Îngerii cântau,

era

o dimineaţă de Paşti.