alb-negru

Cred că visai alb-negru,
altfel nu îmi explic faptul
că înotai haotic printre cearceafurile albe
care mai păstrau încă vie amintirea iubirii noastre
din urmă cu câteva ceasuri.

Te priveam regeşte din balansoar
în timp ce într-un moment de acalmie
mi-am aprins o ţigară, învăluit în lumina lunii
care privea cu coada ochiului
pe după perdele trase până la sânge.

Fumul albătrui expectorat de plămâni-mi încă roz
îţi croşetau o aureolă care se aşeza tiptil
peste trupul tău eşuat dintre vernicele imaculate,
transformându-te preţ de câteva secunde
într-un nimb răpit de un somn binecuvântat.

Brusc, te-ai ridicat în vârful patului
şi ai căutat un punct de reper de care să te agăţi.
După milenice secunde
m-ai descoperit cuibărit în pântecele nopţii
şi bărbierind întunericul, ai plutit uşor către mine
învăluită la rându-ţi de lumina lunii voyeriste.

Mi-ai răpit ţigara din varful buzelor
şi cu mişcări leneşe,
ţi-ai explorat deşertul din plămâni
în timp ce îmi zâmbeai
învăluită în propia-ţi aureolă croşetată.

De această dată,
nimbul nu mai era binecuvântat cu un somn ceresc
ci cu un suflet pereche
căruia îi place să-l privescă
atunci când visează alb-negru.